Love | Desire

Love is a bliss. A warm sunshine. Love starts from the moment you are able to see yourself in someone else. When you fall for a look this is not love but what we call desire. We desire what we can’t understand. But when we love something we are able to talk about it for hours and it will animate something inside us even without being fully aware of what’s really happening. When you start to love, you understand why you have these feelings and you can make an endless list of all this things you like about the person. When desire isn’t more of a glimpse at the surface, in fact, you will notice that people tend to create an idealized image of the beloved to evaluate positively that which they desire. But when they wake up from this dream or nightmare, you choose, they start to seek for love because they need more.



The person you love wasn’t created to turn into your perception of perfection. What seems crooked will be a treasure for someone else. Shannon L. Alder once wrote “When the person you love can’t see your love for them beneath the painful things you say when they reject you, remember this: love is blind.”, but I don’t believe love is a right term. People end up obsessed and needy because something is lacking and do not fill them up because in the first place they will not be able to find themselves in their partners. People often create the illusion they can relate to each other and match together. Love is about the envy to read further and to understand the meaning of the soul. Sure, it will be your own interpretation of the meaning, but at least it will lead somewhere. So love is about seeing the layers in your partner even those that they are not even aware of. It’s about connecting yourself to someone enough to create a bond that transcends everything. You can find yourself guessing what they do. You wake up in the middle of the night because you feel like something’s happening to them. You finish each other’s sentences and you can talk for hours with that person. I don’t believe this is what we can call being blind, but awakened enough to see the essence of the other person. Love without depth won’t have a chance to grow and if you want to grow as a person, you will need the special someone that will be able to notice and support your every step. Someone that will understand you enough to witness however beautiful soul you are. But don’t forget that you are the unique person you’re going to love fully for who you are and for all your beautiful qualities.

With love, Flora!

Advertisements

Pictură

Ai avut vreodată acest sentiment de a nu fi preţuit de alţii? Crezi că ceilalţi te cunosc suficient pentru a-ţi afecta stima de sine?
În general, ne confruntăm cu proiecţii sau perspective false despre noi înşine. Oamenii judecă în funcţie de ceea ce pot înţelege de la tine, de ceea ce arăţi sau de ceea ce se spune despre tine. Percepţia altora despre tine este o reflectare a lor. Cine eşti pentru ei este viziunea lor personală asupra operei tale de artă. De exemplu; dacă eşti interesat de artă vei putea să vorbeşti despre pictură şi să vezi ce a vrut să creeze artistul. Aşa este şi cu oamenii. Cu cât sunt mai apropiaţi, cu atât te vor cunoaşte mai mult. Cu cât sunt mai îndepărtaţi, cu atât mai mult vor picta o iluzie de-a ta. Însă tu vei rămâne persoana care te cunoaşte cel mai mult. Poţi să-ţi vezi procesul, inspiraţiile trecute, tehnica, amestecul de culori pe care le aplici în arta conceptuală. Cei interesaţi vor încerca să afle mai multe despre ce sa află în spatele acestei imagini, iar ceilalţi îşi vor crea o viziune care nu are legătură cu mesajul şi povestea picturii. Tu.

Deci eşti ceea ce cred ei că eşti? Te laşi afectat de păreri care sunt doar proiecţii nefondate?
Acordă mai multă valoare realităţii tale decât reputaţiei. Realitatea ta îţi va spune cine eşti cu adevărat. Reputaţia îţi va spune cine cred ei că eşti. Nu-i lăsa pe alţii să-ţi afecteze realitatea. Ei pot doar să interpreteze lucrurile prin filtrele lor deoarece punctele lor de referinţă se pot baza numai pe experienţele lor, pe ceea ce cred şi pe obiectivele lor în viaţă.
Am văzut atât de mulţi oameni care au renunţat la visurile lor pentru că cineva le-a spus într-o zi că nu ar trebui să viseze, ci să “trăiască în viaţa reală”. Mă amuză când oamenii spun asta pentru că trăiesc cea mai mare parte a vieţii lor ca sclavi ai unui sistem pe care societatea l-a creat pentru a ne dirija.
Aşadar, dacă vei conduce spre obiectivele tale şi nu te îndoieşti de tine însuţi, nu există nicio cale prin care alţii să-ţi poată afecta realitatea, emoţiile sau liniştea. Vei ajunge unde ţi-ai propus, nu permite nimănui să fie limita picturii tale.

“Cine eşti?”

După ultima mea postare pe blog eram aproape convinsă că nu voi mai posta prea curând. Însă uite-mă aici încercând să-ţi răspund la întrebarea “Cine eşti?” . Nu mi-a plăcut niciodată să mă descriu. Simt că acest trup pe care îl port îmi este formă în care se află un conţinut imens. Un univers. Încercând să mă descriu este ca şi când aş privi doar o părticică din acest infinit. Cândva o persoană m-a numit poetesă. Un fel de poetă mediocră ca altele care au invadat internetul. “Cui îi pasă dacă postezi sau nu? […] Cine eşti?”. Nu voi răspunde la această palmă cu celălalt obraz. Diversitatea e urâtă pentru cei perfecţi.
Continuându-mi ideea din postarea precedentă, scrisul pentru mine este o modalitate de a mă vedea transcendental şi de a înţelege că dincolo de aparenţe se află trăiri. Ceva ce eu am ales să împart şi prin intermediul acestui blog. Aici este acasă la mine şi dacă doreşti să intri trebuie să te descalţi la intrare. Descalţă-te de frustrări şi de prejudecăţi.

Te-am primit în miezul fiinţei mele pentru a mă cunoaşte la o ceaşcă de cuvinte. Cuvinte cărora le adaug întotdeauna emoţie dându-le bun-gust. Sunt ceea ce gândesc şi rezultatul acţiunilor mele. Un univers într-un om.

Pauză

Nu am mai scris nimic de multă vreme. Câţiva m-aţi întrebat de ce nu mai postez şi ce planuri am cu acest blog. Nu am ştiut să vă răspund. Scriam şi ştergeam cuvinte ce nu păreau ale mele. Gândurile continuă să mă privească tăcute şi acum.

Am luat o pauză şi mi-am amintit de perioada liceului când scriam într-o agendă tot ce nu reuşeam să le spun altora. Nu-mi doream să fiu doar ascultată, ci şi înţeleasă. Tot ce scriu încă de pe atunci reflectă imaginea mea interioară. Oglindă pentru ceea ce sunt într-o lume a celor ce par a fi. Am avut până acum idei nenumărate pentru a continua acest blog şi toate au început să-mi pară un deşert în mijlocul celui mai secetos sezon. Inutil să ai ochi frumoşi dacă nu poţi vedea cu ei, la fel este şi când ai idei în care nu crezi. Să simt e tot ce îmi doresc şi asta vreau să împart. Trăiri.
https://youtu.be/BOhylL90UVQ

Copilărie

Nu mă lăsa să mă plimb printre umbre fără tine. Nu ştiu dacă voi reuşi să ies de aici la fel de vie. Vie în grai şi gesturi. Vie în culori. Îmi voi sfădi gândurile. Gura-mi va fi amară şi cuvintele stinse pe buze. Apoi nu voi mai vorbi, resemnându-mă. Nu voi mai şti cum să-ţi zâmbesc fără să-mi impun asta de dragul lor şi nici cum să mă bucur de un dans la o oră târzie. Îi voi urma pe ei până când voi paraliza. Şi la final nu voi mai fi la fel. Nu mă lăsa aici. Întoarce-mă la privirea aia blândă. Vreau înapoi dimineţile cu lapte, miere şi cereale . Să simt miros de portocale. Dă-mi puţină plastelină şi carioci. Lasă-mă să mă plimb iar pe un câmp cu lăcuste, iepuri şi fluturi.

Să privesc cum cerne cerul şi să desenez cu degetele un soare pe geamul de mult acolo. Cântând să-mi uit tristeţea şi să surâd cum o făceam atunci eu şi tu. Pentru că noi suntem aceeaşi. Ia-mă de mână şi aminteşte-mi să fiu la fel atunci când ei vor să mă deştepte. Să trăim un vis numit de alţii viaţă.

Răbdare

Te-ai întrebat vreodată de ce stau aici şi te aştept cu atâta răbdare? Pentru că eu mă întreb asta zilnic. Şi mă pierd de fiecare dată când te văd. Am căutat perfectul unde nu erai, dar m-am ales doar cu dorul de tine şi de poveştile pe care ni le spuneam îmbrăţişaţi . Îmi amintesc cum obişnuiai să mă condamni pentru că nu reuşeam să ajungem la un consens de fiecare dată când tu veneai mahmur şi eu trează. Întotdeauna raţională şi tu mereu visător. Mi-ai spus că a visa nu înseamnă să te minţi. Şi astăzi te visez.

Şi aştept. Pentru că nu ştiu ce altceva aş mai putea să fac. Dacă visele îmi spun adevărul când raţiunea tace, atunci tu eşti tot ce aştept. O invitaţie la eternitate.